Dacă aveți ceva de ascuns și vă veți strădui să o faceți, să știți că nu veți reuși – față de cineva care are exercițiul analizei, cel puțin. Adesea, câteva cuvinte scrise pe undeva sau un singur gest, preț de o clipă, sunt suficiente pentru ca cineva să vă pună „eticheta” corectă, și să se dovedească apoi că a avut dreptate. Și nu doar evaluatorii de meserie, cum ar fi recrutorii sau managerii, ci și oricine trece prin viață cu o oarecare cultură generală, inteligență și cu un reflex sănătos al analizei va face asta, cu șanse mari să nimerească din prima.
Mecanismul e simplu, e același peste tot și de când lumea: fiecare are în minte (conștient sau nu) câteva profiluri mari în care încadrează pe cei din jur și care îl ajută să se poziționeze, să le anticipeze mișcările și reacțiile – faimoasele „etichete” care îi înfioară și îi dezgustă atât de mult pe unii. Cei pentru care astfel de evaluări fac parte din job sau din viața de zi cu zi, au mai multe seturi de profiluri, bine definite și organizate, obiect de analiză permanentă. Eu, de pildă, am vreo 20 de „mainstream”, în care se încadrează cu mare precizie cam 60-70% dintre oameni, apoi alte câteva zeci mai „exotice”, în care mai intră alții 20-30%. Rămânând câțiva – puțini și rar – pe care să trebuiască să-i evaluez „de la zero”, în caz de nevoie.
Or, adesea, un singur indiciu reprezentativ, un singur gest, preț de o clipă, e de ajuns pentru a-ți sugera profilul în care să-l încadrezi. Cum îmi spunea B, bunul meu prieten: George, am văzut din întâmplare, cu coada ochiului, cum și-a aruncat Johannis paltonul pe mașină. Nu știam nimic despre el, dar în clipa aceea i-am făcut instinctiv un portret, care s-a dovedit apoi cel corect, din nou și din nou, zi de zi, an de an.
Sigur, înfiorații și dezgustații ne consideră cei mai mari proști, ei cred fie că gata, s-a terminat evaluarea, fie că nu avem voie să ne poziționăm față de, și să spunem ceva despre cel în cauză decât după ce terminăm toate investigațiile și testele și analizele și astrogramele, și abia după aceea să zicem ceva despre omu. „Că așa e corect!”. Habar nu au, de fapt, că și ei tot într-o secundă ne-au evaluat pe noi și ne-au încadrat în cine știe ce profiluri or avea ei în minte.
Vestea proastă pentru ei – dar și pentru aproape toți ceilalți – este că aceste prime încadrări instinctive într-un profil, de o clipă, pe baza unui singur indiciu sau gest reprezentativ, sunt incredibil de precise pentru cineva antrenat, și că se confirmă în proporții de cel puțin 70-80% după ce ajungi să-l analizezi pe om pe toate fețele. Și chiar când nu l-ai pus din prima în profilul exact, vezi că l-ai pus în unul apropiat, și „mutarea” se face fără consecințe semnificative.
Rar de tot – să zicem la 1 sau 2 din 100, îți dai seama că încadrarea inițială a fost făcută greșit într-un profil foarte, sau fundamental diferit de cel real. Dar e nesemnificativ, e departe de cele 20% acceptabile din punct de vedere financiar ca „victime colaterale” într-un proces de recrutare.
Așadar, pentru cei care intră în panică dacă nu există concluzie explicită la un articol: sunt sute și mii de indicii după care sunteți etichetați și evaluați de către cei din jur, clipă de clipă. Și din ce scrieți, și din ce spuneți, ce faceți și cum arătați, lângă cine sunteți văzut. Despre multe nu știți, și nu le veți afla sau conștientiza niciodată. Iar dacă nu mai vreți să fiți etichetați, începeți cu ștergerea a tot ce ați pus pe Internet de-a lungul vieții, de pildă…
